Mission imposible: Organizaţii vs. Porţile locuinţei morţilor

„Tu eşti Petru, şi pe această piatră voi zidi Organizaţia Mea de Misiune Biserica Mea, şi porţile Locuinţei morţilor nu o vor putea birui.” (Matei 16:18)

Cred că deja ştiţi în ce direcţie se îndreaptă articolul ăsta… sunt „unii, care se vâră prin” bisericile noastre şi ne povestesc despre experienţele lor de două săptămâni în ţări ca şi India, Uganda sau alte ţări din lumea a treia. De obicei, mărturiile lor urmează acelaşi tipar: „Dumnezeu m-a chemat să merg în misiune în India, dar nu înţelegeam de ce, pentru că eu nu ştiam nimic despre India, nu îi iubeam pe oamenii de acolo, nici nu ştiam unde se află India pe hartă; dar până la urmă s-a întâmplat ceva extraordinar […] (aici se pune o întâmplare cât se poate de incredibilă), şi am înţeles că Dumnezeu mă cheamă acolo şi că nu pot rata asta orice ar fi; dar nu aveam bani până în ultima clipă, nu aveam viză până în ultima clipă, nu aveam nu-ştiu-ce până în ceasul al 12-lea, dar slavă Domnului că El a lucrat într-un mod nemaipomenit; Dumnezeu chiar lucrează în ţări ca şi India, şi a avut grijă ca eu să ajung acolo să pot să le arăt oamenilor dragostea Lui. Când am ajuns acolo şi i-am văzut pe copiii ăia, Dumnezeu a turnat în inima mea o dragoste nespus de mare pentru ei, şi am înţeles în sfârşit de ce m-a chemat Dumnzeu acolo. După cum vedeţi şi în poze, am avut timp să vizităm şi Taj Mahal, şi am făcut câteva sute de poze pe care le găsiţi pe facebook sau pe site-ul organizaţiei cu care am fost…”

Ca să scurtez povestea, după ce încearcă să ne explice cât de spirituali sunt ei, şi în ce mod minunat lucrează Dumnezeu în viaţa lor (desigur, sub o mască a smereniei), ne spun că vor să meargă înapoi şi anul viitor, şi că vor să mai ia cu ei încă câţiva tineri, şi că au nevoie ca Biserica să ajute cu bani organizaţia din care fac parte. Nu ne spun nimic despre cât de mulţi oameni sau pocăit prin ce au făcut ei acolo, câţi s-au lăsat de vechiile lor căi, câţi şi-au ars cărţile de vrăjitorii sau câţi şi-au spart idolii ca urmare a auzirii Evangheliei lui Isus. Nimic din toate astea pentru că predicarea Evangheliei nu a fost în primul rând scopul plimbării lor, că doar „drumul contează, nu destinaţia; şi noi am fost acolo să le arătăm dragostea lui Isus prin faptele noastre, nu prin cuvinte… am făcut pantomimă şi teatru de păpuşi şi etc.; doar nu suntem barbari să le spunem că sunt nişte păcătoşi, că trebuie să se oprească din ce fac şi că au nevoie de Hristos… nu vrem să le schimbăm cultura lor veche de mii de ani.”

Problema mea este următoarea: de ce am ajuns în bisericile din România să preţuim astfel de oameni mai presus decât – să zicem – pe fratele Popescu, Ionescu, Georgescu, etc. care are un loc de muncă, îşi întreţine familia, îşi creşte copii în temere de Domnul, contribuie cu bani la biserică, vine regulat la biserică, stă liniştit în banca lui, se roagă, se luptă cu păcatul, şi în rest este destul de anonim; nu surle şi trâmbiţe, nu foc de artificii, ci pur şi simplu o faţă într-o mulţime. A murit Isus pentru cel ce merge în misiune mai mult decât a murit pentru fratele Ionescu? Şi chiar dacă cel ce merge în misiune ar face ceva cu adevărat bun spre slava Lui Hristos, îl iubeşte Hristos mai mult pe El decât pe fratele Ionescu? De ce am crede că din moment ce lucrez într-o organizaţie de misiune sau în orice altceva ce are legătură cu lucrarea lui Dumnezeu, sunt cu un cap peste mai spiritual decât cei care stau liniştiţi în banca lor?

Isus nu a murit pentru nici o organizaţie de misiune, ci a murit pentru Biserica Lui, şi dacă eşti cu adevărat membru în Biserica Lui, eşti iubit la fel de mult cum a fost iubit apostolul Petru; nu trebuie să fi cu nimic mai mult de atât şi nu trebuie să faci nimic mai mult ca să fi iubit de Dumnezeu mai mult. Hristos a iubit aşa de mult Biserică încât S-a dat pe Sine pentru ea (Efeseni 5:25). Oricine îţi spune altceva, încearcă să scoată ceva de la tine! Este un lucru minunat şi încurajator să ştiu că eu, Average Joe, sunt iubit de Dumnezeu în aceaşi măsură în care este iubit – să zicem – Paul Washer, un om care chiar face misiune cu adevărat, şi nu sună din trâmbiţă.

O a doua problemă este cu organizaţiile de misiune. Cred că există organizaţii para-bisericeşti care fac o treabă destul de bună pentru Domnul, dar, de obicei ele sunt organizaţii care îşi suportă cheltuielile din munca lor; nu merg prin biserici să ceară banii munciţi de fratele Ionescu, ca să trimită nişte copii la o plimbare prin tot felul de ţări exotice. Dacă ne uităm la modelul biblic, bisericile erau cele care trimiteau misionari, după ce îi testau şi îi antrenau pentru munca şi greutăţile care îi aşteptau. Singurul test pe care se pare că ţi-l dau organizaţiile, este să vadă dacă eşti destul de convingător să poţi strânge banii de care ai nevoie ca să îţi plăteşti plimbarea şi salariile lor.

Cred că bisericile din România au devenit prea comode în sensul acesta, şi în loc să trimitem noi misionari în numele bisericii, susţinuţi de biserică şi care predică mesajul impus de biserică, ne mulţumim cu a avea conştiinţa împăcată de faptul că dăm bani unei organizaţii care ne trimite nişte poze şi o scrisoare ca să ne mulţumească, dar care are propria ei agendă. Nu spun că nu trebuie să dăm bani, ci că trebuie să avem mare grijă cui îi dăm; ceea ce vedem în Biblie, este că ei dădeau banii bisericii locale din care făceau parte, iar biserica trimitea misionari. Cred că este un lucru înţelept să facem la fel, pentru că după aceea putem să tragem biserica la răspundere dacă nu ne folosesc banii într-un mod corect şi care să îi aducă slavă lui Dumnezeu.

În concluzie: Dumnzeu te iubeşte, Biserică din România (şi membrii ei, fiecare în parte), dacă eşti cu adevărat al Lui. Nu lăsa nici o organizaţie să îţi fure bucuria aceasta spunându-ţi că trebuie să faci mai mult sau să dai mai mult; a plătit un preţ prea mare ca să nu te poţi bucura de ceea ce a făcut El pentru tine în Hristos; dacă eşti mireasa lui Hristos, eşti iubită. Şi ca un răspuns la această dragoste, ca să împlinim ce ne-a poruncit El cu privire la Marea Trimitere, să mergem sau să trimitem noi misionari după modelul biblic, chiar de vor fi mai puţini:

„Da, mie, care sunt cel mai neînsemnat dintre toţi sfinţii, mi-a fost dat harul acesta să vestesc Neamurilor bogăţiile nepătrunse ale lui Hristos, şi să pun în lumină înaintea tuturor care este isprăvnicia acestei taine, ascunse din veacuri în Dumnezeu, care a făcut toate lucrurile; pentru ca domniile şi stăpânirile din locurile cereşti să cunoască azi, prin Biserică, înţelepciunea nespus de felurită a lui Dumnezeu, după planul veşnic pe care l-a făcut în Hristos Isus, Domnul nostru.” (Efeseni 3:8-11)

Oul lui Columb şi Istoria Bisericii

„Staţi în drumuri, uitaţi-vă şi întrebaţi care sunt cărările cele vechi, care este calea cea bună: umblaţi pe ea şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre!” (Ieremia 6:16)

Se spune despre Cristofor Columb că într-o zi i-a provocat pe nişte nobili (care erau invidioşi pe el pentru descoperirea lui) la un concurs: cine face oul să stea „în cap” pe masă? După ce s-au chinuit toţi şi nu au reuşit, Columb a luat oul, l-a lovit uşor de masă, iar oul a rămas aşa, stând „în cap”. Toţi cei prezenţi au exclamat faptul că şi ei pot face asta. „Sigur că puteţi acum că m-aţi văzut pe mine, le-a zis Columb, dar de ce nu v-aţi gândit înainte la asta?”

Cred că, din păcate, o problemă similară întâlnim şi în unele biserici din România; voi explica asta în cele ce urmează.

Adevărurile lui Dumnezeu din Biblie au fost şi vor rămâne o veşnicie aceleaşi, dar au existat diferite momente în istorie în care oamenii fie nu aveau aceste adevăruri (înainte ca Iosia să descopere Cartea Legii, 2 Împăraţi 22), fie le înţelegeau într-un mod greşit (Evul Mediu Întunecat şi catolic). Faptul că astăzi, noi, ca şi biserică protestantă, avem Biblia şi o înţelegem în felul în care o înţelegem, nu ar trebui să fie considerat ca un lucru de apucat.

În general nouă, românilor, ne este greu să recunoaştem contribuţia şi eforturile depuse de altcineva la un lucru bun, şi regula asta se aplică din păcate şi când este vorba de lucruri spirituale. Oamenii lui Dumnzeu de-alungul istoriei Bisericii, au suferit enorm şi au luptat mult ca să poată transmite mai departe învăţătura adevărată şi nediluată aşa cum îi poruncise Pavel lui Timotei (2 Timotei 2:2); cred că este o aroganţă enormă să spunem astăzi, aşa cum mulţi o fac (sau cel puţin gândesc), că: „eu am o relaţie personală cu Dumnezeu bazată doar pe Biblie, şi nu mă interesează ce au spus sau ce au făcut alţi oameni de-alungul istoriei, şi nu merită să îmi pierd timpul sau să îmi bat capul cu asta!” Serios? Cum ai fi putut avea Biblia dacă nu ar fi fost oameni din istorie care să lupte împotriva catolicilor (şi chiar să moară arşi pe rug) pentru a câştiga dreptul de-a o traduce în limbile vorbite de noi? Sau cum ai fi descoperit conceptul de relaţie personală cu Dumnezeu dacă nu ar fi fost un Martin Luther care şi-a pierdut ani de zile din viaţă studiind Scriptura „la lumina lumânării” pentru a descoperi în cele din urmă că nu avem nevoie de un preot muritor ca şi noi care să mijlocească înaintea lui Dumnezeu pentru noi, ci că avem un Mare Preot în Isus Hristos la care putem să mergem prin credinţă? Să fim serioşi, te-ai fi călugărit, ai fi învăţat latină şi ai fi avut o minte atât de strălucită ca să descoperi singur lucrurile astea pentru tine? Nu cred, şi dacă nu putem să fim recunoscători, măcar să nu vorbim astfel de lucruri.

Un alt lucru, strâns legat de cel de dinainte, este tendinţa tot mai predominantă a unora de a spune că: „eu nu sunt nici baptist nici penticostal nici prezbiterian nici etc., ci eu sunt creştin şi cred doar Biblia.” Un prieten de-al meu cu care nu eram de acord pe tema aceasta, punea o întrebare pentru o statistică: „eşti calvinist, arminian sau biblicist?” Îi clar faptul că în ochii celor mai mulţi, dacă răspundeai altceva decât „biblicist”, însemna că adaugi ceva la Biblie, şi că eşti eretic; dar întrebarea nu are sens, îi ca şi cum aş întreba: „ţi cu Steaua, cu Dinamo sau cu România?” Doar Steaua şi Dinamo se exclud reciproc, nu şi Steaua şi România sau Dinamo şi România, pentru că avem jucători de la Steaua care joacă la România, şi la fel şi de la Dinamo. Nu este un lucru greşit a da un nume unei credinţe, pentru că în felul acesta ne este mai uşor să identificăm cu cine avem de-a face. Când cineva crede că nu este bine să mănânci carne, şi şi trăieşte în conformitate cu ceea ce crede, noi îl numim vegetarian; pentru asta el nu se plânge şi nu spune că nu are nevoie de o etichetă sau că nu vrea să fie asociat cu aceia care se numesc vegetarieni dar care din când în când mai mănâncă şi câte o friptură, ci ştie în inima lui că oamenii care fac aşa ceva nu sunt cu adevărat vegetarieni ci nişte ipocriţi în domeniul respectiv.

La fel şi în creştinism, dacă crezi de exemplu că Papa este capul Bisericii, că Maria mijloceşte pentru noi şi că mântuirea se obţine prin credinţă plus fapte, penitenţe şi alte sacramente, eşti prin definiţie catolic (în acelaşi timp şi un eretic care poate fi iertat la fel ca oricare alt păcătos). Dacă crezi că Isus este capul Bisericii, că mântuirea se obţine doar prin har, prin credinţă, că botezul se face la o vârstă la care poţi fi responsabil şi toate celelalte chestiuni ce ţin de credinţa baptistă, şi trăieşti ceea ce crezi, atunci, prin definiţie eşti baptist, şi la fel ca şi vegetarianul, nu te poţi plânge de asta, iar noi vrem să te putem deosebi de catolicii care, ca şi tine se numesc tot creştini cu toate că sunteţi şi credeţi două lucruri total diferite.

Acum, nu putem numi pe cineva doar creştin, sau „un om care crede Biblia” pentru că în toate denominaţiunile care se numesc „creştine” sunt miliarde de oameni care fiecare la rândul lor spun că cred Biblia şi că sunt creştini, dar este foarte clar faptul că nu sunt toţi oameni născuţi din nou, ci majoritatea sunt ipocriţi. Pentru asta avem un nume şi ne punem o etichetă care să ne despartă de toţi aceşti ipocriţi; nu credem că numele sau eticheta ne mântuieşte, dar credem că credinţa adevărată este definită corect şi biblic de crezul nostru şi că oamenii pot fi mântuiţi crezând Biblia în felul acesta şi trăind în conformitate cu crezul acesta. Pe de altă parte, dacă ar avea credinţa definită de crezul catolic sau ortodox (sau altceva din afara sferei protestantismului) şi ar şi trăi în conformitate cu crezul respectiv, oamenii ar muri în păcatele lor şi ar merge o veşnicie în iad.

De aceea, când auzim în bisericile noastre oameni care spun că nu contează dacă eşti baptist sau penticostal sau ortodox sau catolic, ci contează să crezi, trebuie să avem grijă şi să discernem: dacă un om are în acte numele de ortodox, dar în rest frecventează o biserică penticostală şi crede şi trăieşte în conformitate cu crezul lor despre Evanghelia lui Isus (aşa cum a fost crezută Evanghelia în mod clasic de penticostali), atunci da, nu contează numele; dar un model perfect de ortodox prin definiţie (unul care crede şi trăieşte crezul lor) nu poate avea credinţa adevărată, iar în cazul acesta numele contează.

Scriu aceste lucruri din mai multe motive:

În primul rând, le scriu ca noi ca şi biserică din secolul 21 să ne pocăim de aroganţa noastră în care credem că creştinismul şi înţelepciunea au început de la noi şi în care căutăm soluţii în înţelepciunea noastră în loc să le căutăm la oameni care au trecut prin aceleaşi probleme, şi care, din câte ştim, erau mai evlavioşi ca noi; desigur că soluţiile trebuiesc căutate în primul rând la Dumnezeu, dar El ne-a lăsat un exemplu în istoria Bisericii, exemplu pe care nu trebuie să îl ignorăm, ci să luăm ce e bun din el. O inimă nerecunoscătoare, arogantă şi lipsită de pocăinţă nu poate fi pe placul lui Dumnezeu.

În al doilea rând, le scriu pentru a combate ideea de ecumenism care este tot mai mult propagată în bisericile noastre protestante. Nu demult l-am auzit pe un predicator care l-a numit pe Papa Ioan Paul al 2-lea  un „om temător de Dumnezeu” şi îl compara cu Martin Luther… Mai catolic decât papa ştim că nu poate fi nimeni, avem şi un proverb pentru asta; deci el, fiind catolic, având crezul acela şi trăindu-şi viaţa după acel crez, cu siguranţă nu arăta că se teme de Dumnezeul adevărat, ci de un idol inventat de ei. Aceste lucruri nu trebuiesc tolerate în bisericile noastre, ci liderii mincinoşi trebuie să fie expuşi în mod clar şi neîndoielnic.

În ultimul rând, scriu aceste lucruri pentru că nu vreau să pierdem din vedere moştenirea spirituală pe care ne-au lăsat-o înaintaşii noştri. Atunci când ne batem în piept şi spunem că „suntem baptişti!”, cu siguranţă este un lucru rău. Dar cred că există un mod bun prin care putem să îi cinstim pe aceşti înaintaşi, mulţumindu-i lui Dumnezeu pentru ei, şi rugându-ne ca El să ne dea harul să nu facem ca eforturile şi sacrificiile lor să fi fost în zadar, ci să le urmăm exemplul, să le ascultăm sfatul şi să lăsăm următoarei generaţii aceste adevăruri care ne-au fost încredinţate (2 Timotei 2:2).

Cred că în multe cazuri şi pentru multe probleme din bisericile noastre din România, o întoarcere la „cărările cele vechi” (care erau biblice, desigur) ar constitui soluţia la care ar vrea Dumnezeu să alergăm. „A Lui să fie slava în Biserică şi în Hristos Isus, din neam în neam, în vecii vecilor! Amin.” (Efeseni 3:21)

Concubinajul: moral sau imoral?

Pentru că nu vreau să treacă luna fără să postez ceva, şi pentru că sunt în sesiune şi nu pot veni cu un articol nou chiar acum, şi având în vedere şi situaţia din ţară, postez acest eseu pe care l-am făcut pentru şcoală cu ceva timp în urmă; era vorba de un eseu la alegere pe tema moralităţii homosexualismului sau concubinajului. De luna viitoare voi continua cu articolele din seria „Îngerului Bisericii din România”.

”Am ales să dezvolt această temă deoarece cred că este o problemă mai des întâlnită în societatea noastră decât homosexualismul, care, din fericire, este încă un lucru rar întâlnit. Deasemenea, cred că este incorect să vorbim critic despre o chestiune de moralitate care nu ne priveşte aşa de mult încă, în timp ce noi înşine suntem implicaţi într-o altă chestiune de moralitate care are la bază aceleaşi principii. În opinia mea (şi nu numai) homosexualismul este imoral şi dăunator societăţii, dar nu este prea constructiv să discutăm deliberat despre ceva ce nu are nici o legătură cu noi; mai constructiv, chiar dacă şi mai dureros sau neplăcut, este să discutăm chestiuni de actualitate, cum ar fi problema imoralităţii concubinajului.

Voi prezenta trei motive (simple, uşor de ţinut minte şi – cred eu – de necombătut) pentru care concubinajul este nu doar imoral, ci şi extrem de dăunător (aproape letal) pentru societatea în care trăim.

Primul motiv pentru care concubinajul este imoral şi dăunător, este faptul că crează o societate de oameni care nu mai învaţă să îşi asume anumite responsabilităţi:

Cu alte cuvinte, oameni care vor să se bucure de privilegiile de a fi într-o relaţie cu o persoană de sex opus, dar fără să îşi asume nici o responsabilitate materială sau spirituală faţă de persoana respectivă. Oameni care îşi spun în sinea lor: „când lucrurile merg altfel de cum m-am aşteptat, pentru că nu am jurat la bine şi la rău, în sănătate şi în boală, îmi iau jucăriile şi plec înapoi la mama.” Astfel se formează o societate de bărbaţi (mai bine spus: băieţi adulţi) care nu ştiu ce înseamnă răbdare, responsabilitate şi loialitate la cel mai simplu nivel: relaţia cu soţia lor. Cum ne-am putea aşteptă să conducă corect astfel de oameni, sau să fie răbdători cu cetăţenii şi perseverenţi în ceea ce fac, dacă ei nu sunt în stare să conducă o familie, ci fug ca laşii de responsabilitatea pe care ar trebui să şi-o asume?

Faptul acesta (şi anume că concubinajul şi relaţiile sexuale dinainte de căsătorie produc iresponsabili) se poate vedea foarte clar în societatea în care trăim noi. România duce o foarte mare lipsă de oameni integrii şi morali care să vrea să îşi asume responsabilităţi, dar în schimb avem destui care, cu toate că sunt în „aceaşi oală”, ştiu să critice, să dea vina pe homosexuali, pe antrenori, pe conducătorii ţării, pe soţii sau soţiile lor, şi aşa mai departe. Toate astea cred că se întâmplă pentru că la nivelul cel mai simplu, nu putem să fim resposabili faţă de lucrul pe care îl avem încredinţat. Unde sunt bărbaţii care ştiu că a fi bărbat nu înseamnă să te uiţi ca un câine la pornografie şi să ai cât mai multe femei pe care le laşi când vrei tu fără să îţi pese măcar puţin, crezând că faci un lucru pentru care vei fi invidiat de ceilalţi? Unde sunt bărbaţii care pot avea răbdare să îşi dedice toată viaţa lor, cu tot ce implică asta, unei singure femei? Unde sunt bărbaţii care, învăţând din lucrurile astea simple, să trăiască la fel atunci când ne conduc ţara la nivel înalt? Din păcate, prea puţini în România…

Înţeleg că din punct de vedere juridic, fiecare este liber să trăiască cum vrea când este vorba de viaţa privată, dar trăim într-o societate care se vrea să fie capitalistă, o societate care ar trebui să înţeleagă că omul se comportă moral atunci când este constrâns sau motivat. Libertatea poate fi distrusă şi prin a abuza de ea, la fel de mult cum poate fi distrusă prin suprmarea ei. Ţin minte că nu demult se discuta despre adoptarea unei legi care impunea mass-mediei să prezinte într-o proporţie egală ştirile negative cu cele pozitive; toată ţara a sărit în sus strigând: „libertatea presei!”; probabil ar fi fost mai potrivit să strige: „suntem dependenţi de gunoaiele pe care le vedem zilnic la televizor, nu ni le luaţi că nu mai avem pentru ce să trăim!” Omul crede că este liber să aleagă ce vrea, când de fapt este doar liber să aleagă ce-i place. Care sunt lucrurile care îi plac? Modelele care îi sunt prezentate zilnic de societate şi care îi prezintă o fericire despre care el nu ştie că este falsă.

Revenind la concubinaj – asta este ceea ce ne învaţă societatea prin intermediul mass-mediei, telenovelelor, al vieţii de club, ş.a.m.d.; cred că există mijloace legale prin care am putea să constrângem abuzul de aceste libertăţi, şi de asemenea şi metode de motivare prin modele mai bune, chiar dacă ar trebui să importăm aceste modele pentru că nu le avem.

Un al doilea motiv pentru care cred că concubinajul este dăunător pentru societate şi imoral, este faptul că avem nevoie de anumite adevăruri absolute pentru siguranţa societăţii noastre.

Faptul că majoritatea oamenilor din societate este deacord cu concubinajul, asta nu îl face moral. Dacă în viitor majoritatea oamenilor ar spune că violul ar trebui permis (ceea ce nu este de necrezut când vedem cum evoluează societatea), ar trebui permis pentru aceasta violul? Unul care nu crede în anumite adevăruri absolute, ar trebui să spună că da, pentru că opinia majorităţii face legea, opinie care se schimbă la fiecare patru ani; pe când, pentru mine care cred în absolute, nu contează că un milion de oameni încearcă să mă convingă că stânga îi de fapt dreapta, şi dreapta îi stânga, sau susul îi jos şi invers, pentru că eu ştiu că anumite lucruri sunt aşa de la început şi nu se schimbă niciodată, oricine, orice ar crede.

Este un lucru bun că în Noul Cod Civil nu a fost reglementat concubinajul ca şi instituţie, dar atât timp cât baza nereglementării lui se află doar în lege, şi nu într-un anumit adevăr bine stabilit de la început, viitorul va fi foarte nesigur: ce alte lucruri considerate odată imorale şi dăunătoare se vor reglementa ca fiind legale pe lângă concubinaj? Căsătoriile homosexuale? Incestul? Bigamia? Relaţiile sexuale cu minorii?

Din punct de vedere moral, concubinajul a fost totdeauna considerat ca fiind imoral, dar întrebarea se pune în felul următor: cine a stabilit acest lucru? De regulă, inventatorul unui lucru este cel care inventează regulile după care funcţionează acel lucru. De exemplu, dacă inventatorul fotbalului a spus că lovitura liberă se bate din locul unde s-a comis faultul, nu pot spune eu ca lovitură liberă înseamnă ca sunt liber să bat de unde vreau (chiar de la un metru de poartă dacă vreau), ci trebuie să mă supun regulilor, cu anumite sancţiuni dacă nu vreau să o fac.

Inventatorul vieţii şi al familiei este Dumnezeu, el pune regulile absolute care trebuiesc respectate de toţi participanţii (chiar şi de legiuitor), ceea ce mă aduce la ultimul argument, cel mai puternic dintre ele:

Dumnezeul Bibliei, Cel care a inventat viaţa şi regulile ei, spune că concubinajul este imoral, punct!

Concubinajul este un păcat pe care îl numeşte curvie şi pentru care va pedepsi pe cei ce îl practică (Apocalipsa 21:8). Dacă vrei să negi lucrul acesta, va trebui să negi totodată şi existenţa lui Dumnezeu împreună cu toate adevărurile absolute pe care se întemeiază societăţile noastre de drept; nu există altă opţiune. Faptul că nu înţeleg raţiunea pentru care Dumnezeu a pus regulile în felul acesta, nu mă scuteşte de obligaţia de a respecta totuşi regulile, la fel cum faptul că nu înţeleg raţiunea pentru care legiuitorul român dă anumite legi nu mă sucteşte de obligaţia de a le respecta (trebuie totuşi făcută distincţia între raţiunea lui Dumnezeu, care nu este niciodată iraţional, şi raţiunea omului, care poate greşi).

Vrei să trăieşti în concubinaj sau să întreţi relaţii sexuale înainte de căsătorie? Nu te obligă nimeni să nu o faci, dar ţine minte că vor exista consecinţe. Ori îl negi pe Dumnezeu pe faţă împreună cu toată moralitatea creştină şi adevărurile absolute ca să poţi trăi cu conştiinţa împăcată (şi să contribui la depravarea societăţii), ori îi dai dreptate, te opreşti din ceea ce faci şi îţi trăieşti mai departe viaţa după regulile pe care le-a stabilit El, contribuind în felul acesta la o societate care să funcţioneze bine, la fel cum s-a întâmplat cu fiecare societate protestantă care a trăit în felul acesta. Nu cred că poate fi negată influenţa pe care a avut-o moralitatea biblică (atât timp cât s-a aplicat) pentru ţări capitaliste ca şi Germania, Elveţia, Finlanda, Anglia sau S.U.A.

John Macarthur, autorul meu preferat, spunea în felul următor: „nici un păcat pe care îl comite cineva nu are mai multe capcane, probleme şi putere de distrugere decât păcatele sexuale (între care se află şi concubinajul). A rupt mai multe căsnicii, a distrus mai multe familii, a cauzat mai multă durere de inimă şi mai multe boli, şi a distrus mai multe vieţi decât alcoolul şi drogurile combinate. Cauzează minciuna, furtul, înşelăciunea şi omorul, la fel ca şi amărăciunea, ura, vorbirea de rău, bârfa şi neiertarea.”

Chiar dacă în mod legal nu putem reglementa multe dintre aceste lucruri, putem totuşi să constrângem mai sever ceea ce poate fi constrâns, şi să motivăm cu exemple şi răsplătiri mai bune ceea ce se merită a fi încurajat pentru a forma o societate stabilă din toate punctele de vedere.

Încă un lucru pe care vreau să îl clarific în încheiere, este faptul că, nu cred că un om (dacă nu este constrâns sau motivat) are puterea de a se opri din aceste relaţii de concubinaj (sau relaţii sexuale înainte de căsătorie) prin propriile lui puteri pentru a contribui în felul acesta la bunul mers al societăţii, ci are nevoie de o schimbare a inimii şi a conştiinţei, lucru care nu ţine de materia dreptului familiei, şi despre care aş fi fericit să discut în particular.

Evanghelia după Moş Crăciun

Pentru astăzi, voi devia puţin de la seria de articole pe care am început-o, şi, înainte să spun mai multe, vă rog să vizionaţi acest filmuleţ (este esenţial pentru a înţelege ceea ce vreau să spun):

Ceva este greşit în „poza” asta, şi creştinilor ar trebui să li se aprindă un beculeţ roşu în minte când văd aşa ceva… Nu spun că nu mă bucur pentru băiatul acesta, Sung-bong Choi; mă bucur foarte tare, dar unde erau oamenii ăştia de la Korea’s Got Talent când el nu cânta aşa de bine, ci dormea pe scările alea din toaletă? Unde sunt oamenii din lume sau vedetele astea care îi caută pe orfani nu pentru că vor găsi în ei tot felul de talente ascunse, ci pentru că pur şi simplu vor să-i iubească şi să nu-i mai lase să sufere? Unde sunt cei din lume care iubesc astfel de persoane nu pentru interese personale, ci în ciuda intereselor şi a imaginii lor? Ei îl iubeau pe băiatul ăsta pentru că a cântat frumos; dacă nu ar fi cântat frumos, ar fi rămas acelaşi copil de pe stradă, neiubit şi nebăgat în seamă de nimeni.

Vedeţi, dragostea lumii este o dragoste care îţi este dată doar dacă eşti frumos, sau doar dacă nu eşti gras, doar dacă nu eşti ţigan, doar dacă eşti talentat, doar dacă eşti popular, doar dacă eşti sănătos, doar dacă eşti tânăr, doar dacă eşti sk8er, doar dacă eşti snowboarder, doar dacă eşti rocker, doar dacă eşti manelist, doar dacă şti să te îmbraci, doar dacă eşti bun în a face ceva… asta este dragostea pe care ţi-o oferă lumea; o dragoste falsă inventată de Satan, o dragoste care stă la baza tuturor religiilor false din lumea asta… o dragoste care în final îţi spune că Dumnezeu te iubeşte doar dacă faci ceva bun, sau dacă eşti cineva important (mântuire prin fapte).

Este exact dragostea pe care o are de oferit şi Moş Crăciun (bine, cel din spatele personajului). Din ceea ce ne spune cântarea „Santa is coming to town” despre el, se pare că are o listă (pe care o controlează de două ori) şi ştie cine a fost cuminte sau rău, şi doar cei cuminţi vor primi cadouri, pentru că ei le merită; pentru ceilalţi, se extrage şi la anu’. Astfel, copiii ajung de mici să creadă că ei merită anumite lucruri, şi ajung să intre şi ei în acest sistem de fapte pentru a primi dragoste: „dacă moşu’ îmi dă jucări atunci când sunt cuminte, şi Dumnezeu îmi va da mântuirea tot pentru că sunt cuminte,” iar dacă ajung să păţească ceva grav în viaţă, în timp ce ei se credeau cuminţi şi că merită doar lucruri bune, atunci, concluzia logică: „Dumnezeu nu există!” sau „există, dar e nedrept şi nu vreau să am de a face cu El!”

Evanghelia lui Dumnezeu nu spune aşa, ci spune că: „Dumnezeu îşi arată dragostea faţă de noi prin faptul că, pe când eram noi încă păcătoşi, Hristos a murit pentru noi” (Romani 5:8) şi că „dragostea stă nu în faptul că noi am iubit pe Dumnezeu, ci în faptul că El ne-a iubit pe noi, şi a trimis pe Fiul Său ca jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre” (1 Ioan 4:10). Sunt unii care spun: „te iubesc pentru că mă iubeşti!”, dar Dumnezeu spune: „şi atunci când tu mă urai şi mă înjurai şi erai departe de mine, atunci când erai în mocirla păcatului şi nimeni nu dădea doi bani pe tine, Eu te iubeam!”

Sistemul lui Moş Crăciun este sistemul lui Satan care face o listă cu faptele noastre şi le compară. Sistemul lui Dumnezeu este foarte diferit; nici unul nu merităm dragostea Lui dacă ar fi să ne luăm după listă, dar Dumnezeu, pentru cei care sunt în Isus Hristos (şi doar pentru ei), „a şters zapisul cu poruncile lui, care stătea împotriva noastră şi ne era potrivnic, şi l-a nimicit, pironindu-l pe cruce.” (Coloseni 2:14) Asta este Evanghelia adevărată, Vestea pe care am primit-o de Crăciun, şi anume că în sfârşit a venit Unul care poate trăi tot ce nu am trăit noi, Unul care va muri ca plată pentru cei care nu pot să plătească, Unul care merită, şi în baza meritelor Căruia putem să fim şi noi mântuiţi.

Prieteni dragi, noi nu merităm nimic: de la cadoul pe care îl primim de Crăciun şi până la salariu, nu merităm altceva decât moartea, pentru că ne-am răzvrătit împotriva Creatorului nostru. Dar slavă Lui că El nu este ca noi şi că a ales să ne şi arate asta trimiţându-L pe Fiul Său pe care îl sărbătorim acum de Crăciun. Când vom înţelege şi noi aceste lucruri (că tot ce avem, avem prin harul Lui), şi când Evanghelia Lui (Vestea cu adevărat bună a faptului că El iartă pe cei care nu merită) ne va transforma viaţa, atunci vom putea să arătăm şi noi dragoste şi har faţă de oameni fară nici un motiv ascuns, şi vom putea împlini cuvintele lui Isus care ne spun:

„Dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată vi se cuvine? Şi păcătoşii iubesc pe cei ce-i iubesc pe ei. Dacă faceţi bine celor ce vă fac bine, ce răsplată vi se cuvine? Şi păcătoşii fac aşa. Şi dacă daţi cu împrumut acelora de la care nădăjduiţi să luaţi înapoi, ce răsplată vi se cuvine? Şi păcătoşii dau cu împrumut păcătoşilor, ca să ia înapoi întocmai. Voi însă iubiţi pe vrăjmaşii voştri, faceţi bine şi daţi cu împrumut, fără să nădăjduiţi ceva în schimb. Şi răsplata voastră va fi mare şi veţi fi fiii Celui Preaînalt; căci El este bun şi cu cei nemulţumitori şi cu cei răi. Fiţi, dar, milostivi cum şi Tatăl vostru este milostiv.” (Luca 6:32-36)

De Crăciunul acesta, şi nu numai, mă rog ca Dumnezeu să ne ajute să nu iubim ca lumea, concentrându-ne pe folosul nostru, ci să iubim ca El. Dumnezeu să ne ajute să ne facem un obicei din a observa ilustraţii ale Evangheliei în lucrurile care se întâmplă în jurul nostru, şi de a discerne între adevărata Evanghelie şi dragostea pe care o are lumea de oferit.

Expozitiv vs. tematic!

„Ei citeau desluşit în cartea Legii lui Dumnezeu, şi-i arătau înţelesul, ca să-i facă să înţeleagă ce citiseră.” (Neemia 8:8)

Spuneam data trecută că nici un mesaj nu este mai important pentru noi decât Evanghelia, Vestea bună a mântuirii noastre; dar acest mesaj nu vine de nicăieri, ci el trebuie să fie predicat de oameni care au darul de a predica (Romani 10:14). Ca aceşti oameni să „nimerească” mesajul acesta corect (şi nu numai pe acesta, ci pe toate celelalte), ei nu pot vorbi din ideile lor care izvorăsc din minţile sau din inimile lor.

Auzim prea des predicatori care, în numele smereniei, ne spun: „opinia mea este că…”, „eu sunt de părere că îi aşa…”,  „nu putem fi siguri, dar eu cred că…”, sau „mie, personal, textul ăsta îmi zice asta: …”; ce smerenie îi asta, să îmi spui mie ce crezi tu, şi să te aştepţi să cred şi eu la fel? Sau, dacă spui că nu te aştepţi să mă convingi, atunci de ce mai predici? Nu mă interesează opinia ta, pentru că mai sunt câteva milioane de oameni cu opinii diferite, gata să mi le împărtăşească! Ceea ce mă interesează, şi ce ar trebui să ne intereseze pe toţi, este opinia lui Dumnezeu; El este singurul care are dreptul de a-şi impune opiniile asupra noastră.

Şi atunci, cum putem predica ştiind sigur că asta este opinia lui Dumnezeu şi că noi nu Îi stăm în cale? Încep prin a spune cum nu trebuie predicat:

Predicile tematice trebuiesc reduse cât mai mult; adică, o predică în care predicatorul îşi alege o temă (sau îi este impusă), după care merge prin toată Scriptura ca să găsească argumente în favoarea ei. În felul acesta poţi forţa Scriptura să susţină multe tâmpenii care sunt doar în mintea celui ce vorbeşte. De exemplu, dacă mă chinui destul, pot veni cu câteva versete care aparent ar susţine că este păcat să mesteci gumă (Iov 20:12-13), iar oamenii mai creduli din biserică m-ar crede pe cuvânt, că doar le-am citit şi un verset să îmi susţin ideea; astfel s-a ajuns ca mulţi oameni să susţină că mântuirea îi prin fapte, sau că evreii trebuiesc persecutaţi pentru că l-au omorât pe Isus, sau că femeia îi singura vinovată de căderea în păcat, şi de aceea trebuie tratată în ultimul hal, etc.

Mult rău s-a făcut în numele creştinismului din cauza predicatorilor care abordează predicile lor în mod tematic, în loc să expună Biblia verset cu verset, explicând contextul pasajului, contextul cultural, contextul istoric şi tot ce mai este de explicat.

Mai mult de atât, predicarea tematică tinde să încurajeze pastorii superstaruri, care sunt cunoscuţi că vorbesc foarte bine pe un anumit subiect, şi astfel se strânge lumea cu grămada la conferinţele lor; apoi vin acasă spunând că au rămas foarte zidiţi de conferinţa respectivă… Lucrul care trebuie să ne zidească pe noi este Biserica locală, prin pastorul ei şi prin fraţii şi surorile care ne ajută să ne formăm caracterul, nu evenimentele în masă cu încărcătură emoţională foarte puternică, a căror impact nu durează mai mult de două săptămâni. Pastorii bisericilor locale – care „sapă” mult şi adânc în Cuvântul lui Dumnezeu ca să ne spună mai apoi ce vorbeşte Domnul – ei trebuiesc încurajaţi şi cinstiţi; ei – cei care sunt în umbră, în camera lor de studiu şi pe genunchi înaintea lui Dumnezeu rugându-se ca El să le dea înţelepciune să înţeleagă ce spune textul respectiv ca mai apoi să transmită mai departe – ei trebuiesc promovaţi, nu şarlatanii care stau pe scenă în faţa a zeci de mii de oameni spunându-le lucruri care „le gâdilă urechile” ascultătorilor.

Predicarea făcută corect este cea în care predicatorul citeşte un text, îşi lasă preconcepţiile şi ideile proprii acasă, şi apoi începe să explice verset cu verset ce spune textul respectiv; aşa cum au făcut cei din cartea Neemia; aşa cum îl instruia Pavel pe Timotei să facă („propovăduieşte Cuvântul, stăruieşte asupra lui la timp şi ne la timp”, „împarte drept Cuvântul adevărului”), şi cum Pavel însuşi făcea: cita un text din Vechiul Testament (Romani 3:10-18, 4:7-8, 10:18-20, 11:8-10, etc), şi apoi începea să îl expună, aplicându-l la contextul în care Mesia venise şi împlinise ce spuneau textele. La fel a făcut şi scriitorul cărţii Evrei: expunea psalmi sau alte texte din Vechiul Testament.

Atunci când predicarea expozitivă este făcută corect (aplicând principiile pe care vedem că le aplicau şi cei din Scriptură) şi cu pasiune (pentru că există şi predicatori la a căror predici expozitive te plictiseşti din vina lor), predicatorul va putea să spună „aşa vorbeşte Domnul”(nu x sau y, de a cărui părere prea puţin îmi pasă) şi atunci nu se poate ca oamenii să nu audă Evanghelia şi să nu fie născuţi din nou; şi Biserica va deveni acea cetate de pe munte care luminează spre slava lui Dumnezeu.

Ulrich Zwingli, a început reforma prostestantă în Elveţia deschizând Biblia la Matei 1 şi predicând verset cu verset tot Noul Testament. Jean Calvin, predica expozitiv până ce a fost exilat timp de trei ani din Geneva; când s-a întors înapoi, şi-a început predica de la următorul verset! Toţi reformatorii şi puritanii erau cunoscuţi pentru faptul că predicau expozitiv; aduceau Cuvântul lui Dumnezeu pe câmpul de luptă… nu le păsa de reputaţia lor sau de ideile lor; ştiau că nu astea contau. Conta ce avea Dumnezeu de spus prin Cuvântul Său, şi impactul s-a văzut prin ceea ce a făcut Dumnezeu prin ei.

În bisericile din România trebuie să înţelegem şi noi aceleaşi lucruri: nu contează părerile şi opiniile noastre, reputaţia noastră sau predicatorul nostru favorit; nu nouă trebuie să ne aducem slavă, ci lui Dumnezeu. Dacă chiar vrem să-I aducem slavă, atunci să ne dăm la o parte, şi să-L lăsăm să ne vorbească din Cuvântul Său prin predicatori smeriţi. Unii resping ideea din start pentru că spun că asta se practică acum şi nu ajungem nicăieri… se ajunge departe dacă chiar se practică predicarea expozitivă, dar acei oameni care spun asta nu au discernământul de a recunoaşte lucrarea lui Dumnezeu chiar dacă i-ar lovi în cap. Cum spuneam, sunt destui pastori smeriţi care au grijă de oile care le-au fost încredinţate, le iubesc şi le hrănesc din Cuvânt, şi bisericile lor sunt puternic ancorate în Domnul; dar nu fac mare zarvă pe internet sau la tot felul de conferinţe sau mişcări mediatizate. Dacă în toată istoria vedem că Dumnezeu şi-a făcut lucrarea cu puţini oameni, pentru ca Lui să-I fie dată slavă, şi nu oamenilor prin puterea numărului lor, de ce considerăm că mişcări de genul Toflea, Decean, Hillsong, Zalău, etc., sunt de la Dumnezeu, iar o bisericuţă baptistă micuţă din nu ştiu ce sat cu un pastor care îşi cunoaşte Biblia şi o predică, nu poate fi pentru că nu are roade? Cred că apreciem greşit ce este roadă de la Dumnezeu şi ce este de la noi…

Biserica din România suferă foarte mult din cauza lipsei de predică expozitivă: foarte mulţi analfabeţi din punct de vedere bilbic, foarte puţine modele biblice pe care le cunoaştem şi le urmăm, foarte multe lucruri pe care le facem fără să ştim că sunt considerate imorale de Scriptură, nu ştim cum să acţionăm în situaţii „gri” (situaţii despre care Scriptura nu spune nimic)… cunoaştem doar aşa, câte puţin din ce am auzit din diferitele teme pe care le-a abordat liderul de tineret sau din melodiile pe care le ascultăm… ştiu că nu este cazul pentru toţi cei care fac parte din biserici, dar este o parte înspăimântător de mare.

Mă rog ca Dumnezeu să ne dea harul să înţelegem ce greşim, să ne pocăim de mândria noastră care ne spune că ideile noastre ar conta, şi să ne apucăm de studiat şi predicat Scriptura într-un mod expozitiv, ca în felul acesta Dumnezeu să primească slavă atunci când Cuvântul Său va lucra, nu noi când vom reuşi să adunăm mulţimi care ne aclamă!

Veste bună, sau rea?

Cred că toţi aceia care au habar despre creştinism sunt de acord cu faptul că Evanghelia (Vestea bună despre mântuire) este mesajul cel mai important pe care ar putea să-l cunoască cineva din Scriptură; dacă nu ştiu cum pot fi mântuit, ce importanţă mai au toate celelalte lucruri?

Pentru că oamenii morţi în greşelile şi păcatele lor primesc viaţă atunci când aud Evanghelia şi o cred (intrând în felul acesta mai apoi în Biserică), este de o importanţă crucială pentru viaţa şi bunul mers al Bisericii ca acest mesaj să fie predicat des (sub diferite forme) şi într-un mod corect (biblic). Atunci când acest mesaj nu este predicat, este confundat, sau este predicat greşit, bisericile recurg în general la două lucruri ca să îşi poată stăpâni membrii nenăscuţi din nou: fie cad în legalism (cu lungile lui liste de lucruri pe care trebuie să le faci şi lucruri pe care nu ai voie să le faci), fie cad în libertinism („fă ce vrei că Isus te iartă oricum, numa să şti că dacă semeni mai mult cu lumea, îi posibil să îi atragi şi pe cei din lume” – NOT!) Din păcate sunt multe biserici în România care au căzut în una din cele două tabere pentru că nu înţeleg care este cu adevărat mesajul Evangheliei, şi de aceea nici nu îl predică; predică altceva crezănd că predică Evanghelia. De asemenea nu au înţeles relaţia dintre Lege şi Evanghelie.

Am auzit destui oameni care spuneau: „haideţi să ţinem Evanghelia simplă, aşa cum a făcut Isus; să îi învăţăm pe oameni ce îi învăţa El în predica de pe munte: să îl iubească pe Dumnezeu, să iubească aproapele şi vrăjmaşii, să fie iertători, darnici, blânzi, smeriţi, să întoarcă obrazul, să dea cămaşa, să meargă o milă în plus, să nu se laude… simplu! ce tot atâta filozofie?” Ceea ce nu înţeleg astfel de oameni, este faptul că ceea ce a spus Isus în predica de pe munte nu este o veste bună; este o veste cât se poate de rea! Este o veste rea pentru mine să ştiu că trebuie să iert celor ce îmi greşesc – eu aş vrea să mă răzbun! Este o veste rea faptul că trebuie să întorc obrazul – eu (ca şi orice om firesc) aş vrea să dau mai tare înapoi! „Să mă rog pentru ăla şi să îl binecuvântez după tot ce mi-a făcut? Să fie sănătos!” (în sensul că nu). Predica de pe munte este o veste rea pentru noi, pentru că niciodată nu am putea îndeplini ce scrie acolo prin forţele noastre. Este chiar o veste mai rea decât Legea Vechiului Testament care se oprea de cele mai multe ori la acţiuni – acum, şi numai gândul de a pofti sau de a urî mi se pedepseşte!

Să crezi că predica de pe munte munte este Evanghelia şi că în felul acesta vei ajunge la mântuire, înseamnă să crezi într-un sistem de mântuire prin fapte. Chiar de vei reuşi în parte să faci aceste fapte prin forţele tale, ele te vor împietri doar, şi te vor face ca într-o zi să spui: „Doamne, Doamne! Nu am ţinut eu Evanghelia simplă şi nu am trecut la fapte în loc să stau ca fariseii ăia toată ziua discutând vorbe goale? Nu am scos eu draci, nu am făcut minuni, nu am vizitat bolnavii, nu am făcut toate astea în Numele Tău?” Jean Calvin spunea că (un citat pe care îl voi mai repeta): „râvna fară învăţătură este ca o sabie în mâna unui nebun”. Se poate ca o biserică să lucreze mult, să cânte frumos, să aibă un cor bun, să fie cunoscută şi apreciată, să fie implicată în tot felul de activităţi pe plan social şi orice alt plan, „să îi meargă numele că trăieşte” (Apoc. 3:1), dar dacă nu predică, sau nu înţelege mesajul Evangheliei într-un mod corect, este o biserică moartă; îi lipseşte exact lucrul care îi dă viaţă, mesajul în jurul căruia ar trebui să se învârtă toate celelate lucruri.

Şi totuşi, care este Evanghelia? Sunt anumite lucruri esenţiale pe care trebuie să le explici atunci când predici Evanghelia, cum ar fi: dreptatea şi sfinţenia lui Dumnezeu, Legea lui Dumnezeu, starea omului depravată total de păcat, pedeapsa cuvenită omului, dragostea lui  Dumnezeu, jertfa ispăşitoare a lui Isus, învierea lui Isus, divinitatea Lui, nevoia de pocăinţă, de naştere din nou şi de credinţă… toate combinate ar suna cam aşa:

Dumnezeu ne-a creat şi de aceea, are dreptul de a ne impune cum să trăim. El ne-a creat ca noi să purtăm imaginea Lui, să reflectăm ceea ce este El; de fiecare dată când am trăit altfel de cum vroia El, am spus într-un fel: „aşa este şi El; El m-a creat ca eu să îi port imaginea; cum sunt eu, aşa este şi El. Dacă am minţit, înseamnă că este mincinos şi El, dacă am furat, este hoţ şi El, etc.” (am trăit egoist, nu L-am iubit pe Dumnezeu aşa cum merita, nu i-am iubit pe cei din jur, am fost răutăcios, am bârfit, am hulit, am curvit, nu mi-am respectat părinţii tot timpul, etc).  Pentru că El are drepturi asupra noastră, ne-a cerut ca noi să trăim ca în cele zece porunci, sau ca în predica de pe munte ca să Îl reprezentăm corect. Aşa ar fi trăit El, şi aşa trebuia să îl reprezentăm noi; dar, prin răzvrătirea noastră am comis cel mai mare act de trădare posibil, şi asta nu atât de mult prin ceea ce am făcut, ci Persoana împotriva căruia am făcut ce am făcut. Dumnezeu, pentru că este drept şi mânios, trebuie să ne pedepsească; dacă ne-ar ierta după tot ceea ce am făcut, ar fi mai rău ca noi, pentru că a permis aşa ceva şi a lăsat nepedepsit. Un judecător care iartă fărădelegea nu este un judecător bun, şi nici drept. Dumnezeu este cel mai bun şi cel mai drept: trebuie să ne pedepsească! Pedeapsa este iadul veşnic pentru că am păcătuit împotriva unui Dumnezeu veşnic.

Omul nu poate face nimic ca să poată răsplăti acest act de trădare pe care l-a comis împotriva Creatorului, oricât de mult s-ar strădui. De fapt, strădaniile lui nu fac nimic mai mult decât să ducă mai departe denigrarea imaginii lui Dumnezeu prin religii; religii care ne spun că Dumnezeu este aşa de jos sau că are un standard atât de slab încât l-am putea atinge pentru a-L mulţumi prin faptele noastre – George Whitefield spunea că mai degrabă ar încerca să se suie la cer pe o funie de nisip! Aşa de înalt şi de sfânt este Dumnezeul adevărat!

Totuşi, Dumnezeu este şi dragoste, şi a pregătit o cale prin care noi să putem fi mântuiţi, dar El să primească toată gloria; noi, trădătorii, nu merităm nici mântuirea, nici gloria. A coborât pe pământ în persoana Fiului Său Isus Hristos, a trăit tot ceea ce nu am putut trăi noi din predica de pe munte şi din Lege, l-a reprezentat într-un mod corect pe Dumnezeu (El era Dumnezeu), şi mai apoi a murit ca să plătească în locul nostru pedeapsa pe care o meritam, şi prin care doar El putea să îl satisfacă pe un Dumnezeu atât de drept şi de sfânt. A fost ca un fel de cauţiune: noi am încălcat Legea, El a plătit amenda.

Acum, această viaţa sfântă şi această plată pentru păcate va fi atribuită tuturor acelora care se pocăiesc cu adevărat şi cred că Isus Hristos este Fiul lui Dumnezeu, că a murit pentru păcatele lor şi că a înviat a treia zi dovedind că este Dumnezeu; Dumnezeu îi va naşte din nou, şi ei vor fi parte din trupul lui Hristos, care este Biserica.

Dacă Dumnezeu îi va naşte din nou cu adevărat, atunci, biserica din care fac parte astfel de oameni, nu va trebui să se chinuie să facă poliţie cu membrii ei. Creştinii adevăraţi trăiesc ca şi Hristos din recunoştinţă, ştiind de la ce au fost scăpaţi şi ştiind ce onoare mare li s-a făcut ca ei, nişte păcătoşi aşa de neînsemnaţi, să facă parte din familia lui Dumnezeu. Un astfel de om va şti să fie smerit şi să fie blând; va şti să ajute pe alţii pentru că la rândul lui şi el a fost ajutat infinit mai mult în comparaţie cu ce poate face el pentru alţii; va putea să împlinească ce a spus Isus în predica de pe munte, dar nu ca să îşi câştige mântuirea, ci din dragoste să arate ce minunat şi ce bun este Dumnezeu care l-a mântuit; va putea să îşi iubească şi să îşi ierte vrăjmaşii, pentru că la rândul lui a fost iubit şi iertat de Unul care-i era vrăjmaş – toate astea sunt lucruri pe care le-a auzit din Evanghelie, Vestea cu adevărat bună care îţi deschide o viaţă în care să îl poţi sluji cu bucurie pe Hristos; Vestea care îţi spune că nu îi mai datorezi nimic lui Dumnezeu, şi că El nu mai are nimic împotriva ta, ci te iubeşte aşa de mult încât şi-a dat Fiul să moară pentru tine… cum să nu trăieşti acum cu totul pentru El? Unul care este născut din Duhul lui Dumnezeu o va face! Nu este asta o veste bună? De ce ar vrea un om în toate minţile să schimbe acest mesaj minunat cu unul care să pună toată greutatea pe noi, când noi suntem aşa de slabi şi de neajutoraţi fără Dumnezeu?

Nu este mare filozofie nici asta, dar este puterea lui Dumnezeu – nebunia propovăduirii crucii prin care a ales El să mântuiască pe cei ce cred (1Corinteni 1:21), şi să formeze Biserica Lui, Biserică formată din cei ce cred.

Aşa că, haideţi să ne asigurăm toţi că ştim ce este Evanghelia, să o pătrundem tot mai mult, să o predicăm mai clar şi cu mai multă îndrăzneală ca niciodată, să o apărăm, şi, după ce facem toate astea, să o luăm de la capăt. Să facem lucrul acesta de dragul Dumnezeului nostru, care ne-a oferit o mântuire aşa de minunată, şi pentru binele Bisericii care îl reprezintă pe Hristos, Domnul nostru pentru a cărui slavă trăim.

Eclesiolo ce?! E-cle-sio-lo-gi-e!

Intenţia mea cu privire la acest blog este să scriu o serie de articole pe care sper că Dumnezeu le va folosi pentru a „repara” ceea ce este „stricat” cu privire la Biserica Lui; desigur, ca şi toţi ceilalţi scriitori de bloguri creştine, şi eu aş vrea să susţin faptul că articolele mele vor fi biblice şi de folos, dar cred că acesta este un lucru pe care Dumnezeu îl va decide în măsura în care se va folosi de aceste articole pentru a întoarce din mersul lor pe aceia care au luat-o într-o direcţie greşită cu bisericile pe care le conduc.

Faptul că o mare parte a Bisericii îi bolnavă sau chiar moartă (asemenea bisericii din Sardes) nu cred că ar trebui să surprindă pe nimeni; nu suntem prea des acea cetate aşezată pe un munte de care vorbea Isus, iar faptul că sarea noastră şi-a pierdut gustul se poate observa uşor din starea multora care compun Biserica (sau cel puţin aşa cred ei). De la păcate „mici” (nu există păcate mici în gravitate) care au de a face cu exemplul personal în faţa lumii (vorbire, comportament, ipocrizie, asemănarea mai mult cu lumea decât cu Hristos, certuri în biserici şi între biserici, etc.) până la păcate comise pe scară mare, cum sunt cele în care întreaga activitate a bisericii a fost deturnată în scopul afacerilor personale (orfelinate cu motive ascunse, muzică, cărţi, concerte, conferinţe, săli de spectacole, restaurante, etc) şi până la faptul că o parte îngrijorător de mare a celor din biserici este analfabetă din punct de vedere biblic (nu ar putea să-ţi spună dacă 1 Elisei îi în NT sau în VT, în schimb, despre fotbalişti de la Barcelona, nu ştiu ce maşini sau melodii de-ale Rihanei, etc. ar putea discuta zile întregi), toate ne strigă faptul că avem nevoie de „reparaţii” (sau mai bine spus, terapie intensivă).

Cred că ar trebui să ascultăm sfatul lion al Leului din Iuda care îi spune aşa bisericii din Sardes:

Veghează, şi întăreşte ce rămâne, care e pe moarte, căci n-am găsit faptele tale desăvârşite înaintea Dumnezeului Meu. Adu-ţi aminte dar cum ai primit şi auzit! Ţine, şi pocăieşte-te! Dacă nu veghezi, voi veni ca un hoţ, şi nu vei şti în care ceas voi veni peste tine.” -Apocalipsa3:2-3

Pentru că am spus că sper ca Dumnezeu să repare aceste lucruri triste din biserici prin ceea ce scriu (în măsura în care va vrea El, desigur),  astăzi vreau să vă las cu câteva reguli generale pe care le aplici atunci când vrei să repari ceva, orice ar fi:

1. Nu şti, nu te bagi! O dovadă foarte simplă de smerenie. C.J. Mahaney dădea un exemplu fain despre o situaţie în care nu a procedat aşa: nu i-a pornit maşina într-o dimineaţă, a deschis capota, s-a holbat 5 minute la motor şi după aceea a mers din nou în maşină să vadă dacă a reparat-o prin holbatul lui, în loc să sune de prima dată la mecanic. Prea mulţi oameni, din lipsa de ocupaţie, se bagă să repare lucruri din biserică despre care nu au nici cea mai mică idee cum ar trebui să funcţioneze. Cel mai des am observat că se întâmplă asta cu aşa-zisele trupe de laudă şi închinare; pentru că unu a învăţat să cânte bine la chitară, asta nu înseamnă că ştie mai multe despre închinare decât pastorul bisericii, şi că ar trebui să îl lăsăm pe el să decidă în chestiuni ce ţin de „laudă şi închinare”. Astfel de oameni ar trebui să fie mai smeriţi, să înţeleagă că chitara lor nu e atracţia Bisericii, şi să fie dornici să înveţe (cum ar trebui să fim toţi de altfel). Nu pretind că ştiu totul despre cum trebuie să funcţioneze Biserica corect, dar de aceea pe blogul meu mă folosesc de ideile altora care cred că ştiau mai bine ca noi (citiţi despre autor).

2. Află exact ce îi stricat, ca să nu te trezeşti că în încercarea de a repara, strici un lucru care mergea bine de fapt. Cred că una din cele mai mari probleme ale celor ce încearcă să repare biserici este că se uită foarte superficial la simptome, pun un diagnostic greşit şi vin cu o soluţie foarte foarte proastă. De exemplu, văd că oamenii dorm în biserică la program – simptom; asta înseamnă ca programele tradiţionale îi plictisesc – diagnostic; atunci le dăm muzică care să-i facă să sară peste scaune – soluţia multor carismatici care îţi spun că nu ai râvnă pentru Domnul dacă nu poţi da un backflip în timp ce te „închini”. Sau, alt exemplu: observ că biserica, ca şi clădire, de-alungul anilor i-a făcut pe unii oameni să se creadă stăpâni peste cei din clădire; soluţia este că fac nişte statistici şi pretind ca toţi creştinii să abandoneze orice adunare care se strânge într-o clădire oficială, şi să formeze adunări care să nu fie conduse de nimeni, ci ca fiecare să vorbească ce îi trece prin cap – aproximativ soluţia din cartea „Creştinism păgân”, o carte care face mult rău Bisericii din România (mai mult despre ea altădată).

3. Verifică instrucţiunile scrise de cel care a inventat obiectul pe care încerci să-l repari, şi fă cum zice el. Cum spuneam, toţi cred că sunt biblici atunci când ne spun cum trebuie să funcţioneze Biserica (chiar şi ortodocşii şi catolicii), dar a crede că mergi ca la carte, sau a spune că eşti aşa, nu-i acelaşi lucru cu a fi ca la carte – asta o decide altcineva. De aceea, cred că pentru a proceda cum scrie la Carte, trebuie în primul rând să fi născut din nou pentru ca Duhul Sfânt să te lumineze, iar mai apoi să predici Cuvântul într-un mod clar şi expozitiv, „să împarţi drept Cuvântul adevărului”; nu filozofiile vremii, nu tradiţiile bisericii, nu metodele care par să funcţioneze, etc., ci pur şi simplu să laşi Cuvântul lui Dumnezeu să spună clar ce are de spus chiar dacă merge împotriva a tot ceea ce crezi tu (filozofii, tradiţii, metode, etc.) – adică să predici expozitiv. Mai bine decât Pavel inspirat de Duhul lui Dumnezeu nu pot să o spun:

Te rog fierbinte, înaintea lui Dumnezeu şi înaintea lui Hristos Isus, care are să judece viii şi morţii, şi pentru arătarea şi Împărăţia Sa: propovăduieşte Cuvântul, stăruie asupra lui la timp şi nelatimp, mustră, ceartă, îndeamnă cu toată blândeţea şi învăţătura. Căci va veni vremea când oamenii nu vor putea să sufere învăţătura sănătoasă; ci îi vor gâdila urechile să audă lucruri plăcute şi îşi vor da învăţători după poftele lor. Îşi vor întoarce urechea de la adevăr şi se vor îndrepta spre istorisiri închipuite. Dar tu fii treaz în toate lucrurile, rabdă suferinţele, fă lucrul unui evanghelist şi împlineşte-ţi bine slujba.

Şi, ca şi cum nu ar fi de ajuns, să ascultăm şi cuvintele lui C.H. Spurgeon:

Rugaţi-vă fără încetare şi predicaţi Cuvântul vrednic de încredere mai clar ca niciodată. O asemenea comportare poate părea unora ca un fel de a sta liniştit şi a nu face nimic, dar în realitate înseamnă a-L aduce pe Dumnezeu pe câmpul de luptă; şi când vine El să răzbune osteneala celor care Îi sunt fideli, va termina repede. Scoală-Te, Doamne, şi pledează propria Ta cauză.

Cuvântul lui Dumnezeu are puterea să dea viaţă, nu doar să repare, atunci când este predicat (Romani 1:16); aşa că, haideţi „să ne aducem aminte cum am primit şi auzit, să ţinem, să ne pocăim şi să veghem” să îl predicăm spre slava lui Dumnezeu!

Cred că adevărata Biserică a lui Dumnezeu din România este vie, şi sper şi mă rog ca Dumnezeu să continue să lucreze tot mai mult în ea şi prin ea, s-o curăţească şi să o sfinţească ca să putem fi tot mai mult acea lumină pusă în sfeşnic care luminează spre slava Lui!