Evanghelia după Moş Crăciun

Pentru astăzi, voi devia puţin de la seria de articole pe care am început-o, şi, înainte să spun mai multe, vă rog să vizionaţi acest filmuleţ (este esenţial pentru a înţelege ceea ce vreau să spun):

Ceva este greşit în „poza” asta, şi creştinilor ar trebui să li se aprindă un beculeţ roşu în minte când văd aşa ceva… Nu spun că nu mă bucur pentru băiatul acesta, Sung-bong Choi; mă bucur foarte tare, dar unde erau oamenii ăştia de la Korea’s Got Talent când el nu cânta aşa de bine, ci dormea pe scările alea din toaletă? Unde sunt oamenii din lume sau vedetele astea care îi caută pe orfani nu pentru că vor găsi în ei tot felul de talente ascunse, ci pentru că pur şi simplu vor să-i iubească şi să nu-i mai lase să sufere? Unde sunt cei din lume care iubesc astfel de persoane nu pentru interese personale, ci în ciuda intereselor şi a imaginii lor? Ei îl iubeau pe băiatul ăsta pentru că a cântat frumos; dacă nu ar fi cântat frumos, ar fi rămas acelaşi copil de pe stradă, neiubit şi nebăgat în seamă de nimeni.

Vedeţi, dragostea lumii este o dragoste care îţi este dată doar dacă eşti frumos, sau doar dacă nu eşti gras, doar dacă nu eşti ţigan, doar dacă eşti talentat, doar dacă eşti popular, doar dacă eşti sănătos, doar dacă eşti tânăr, doar dacă eşti sk8er, doar dacă eşti snowboarder, doar dacă eşti rocker, doar dacă eşti manelist, doar dacă şti să te îmbraci, doar dacă eşti bun în a face ceva… asta este dragostea pe care ţi-o oferă lumea; o dragoste falsă inventată de Satan, o dragoste care stă la baza tuturor religiilor false din lumea asta… o dragoste care în final îţi spune că Dumnezeu te iubeşte doar dacă faci ceva bun, sau dacă eşti cineva important (mântuire prin fapte).

Este exact dragostea pe care o are de oferit şi Moş Crăciun (bine, cel din spatele personajului). Din ceea ce ne spune cântarea „Santa is coming to town” despre el, se pare că are o listă (pe care o controlează de două ori) şi ştie cine a fost cuminte sau rău, şi doar cei cuminţi vor primi cadouri, pentru că ei le merită; pentru ceilalţi, se extrage şi la anu’. Astfel, copiii ajung de mici să creadă că ei merită anumite lucruri, şi ajung să intre şi ei în acest sistem de fapte pentru a primi dragoste: „dacă moşu’ îmi dă jucări atunci când sunt cuminte, şi Dumnezeu îmi va da mântuirea tot pentru că sunt cuminte,” iar dacă ajung să păţească ceva grav în viaţă, în timp ce ei se credeau cuminţi şi că merită doar lucruri bune, atunci, concluzia logică: „Dumnezeu nu există!” sau „există, dar e nedrept şi nu vreau să am de a face cu El!”

Evanghelia lui Dumnezeu nu spune aşa, ci spune că: „Dumnezeu îşi arată dragostea faţă de noi prin faptul că, pe când eram noi încă păcătoşi, Hristos a murit pentru noi” (Romani 5:8) şi că „dragostea stă nu în faptul că noi am iubit pe Dumnezeu, ci în faptul că El ne-a iubit pe noi, şi a trimis pe Fiul Său ca jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre” (1 Ioan 4:10). Sunt unii care spun: „te iubesc pentru că mă iubeşti!”, dar Dumnezeu spune: „şi atunci când tu mă urai şi mă înjurai şi erai departe de mine, atunci când erai în mocirla păcatului şi nimeni nu dădea doi bani pe tine, Eu te iubeam!”

Sistemul lui Moş Crăciun este sistemul lui Satan care face o listă cu faptele noastre şi le compară. Sistemul lui Dumnezeu este foarte diferit; nici unul nu merităm dragostea Lui dacă ar fi să ne luăm după listă, dar Dumnezeu, pentru cei care sunt în Isus Hristos (şi doar pentru ei), „a şters zapisul cu poruncile lui, care stătea împotriva noastră şi ne era potrivnic, şi l-a nimicit, pironindu-l pe cruce.” (Coloseni 2:14) Asta este Evanghelia adevărată, Vestea pe care am primit-o de Crăciun, şi anume că în sfârşit a venit Unul care poate trăi tot ce nu am trăit noi, Unul care va muri ca plată pentru cei care nu pot să plătească, Unul care merită, şi în baza meritelor Căruia putem să fim şi noi mântuiţi.

Prieteni dragi, noi nu merităm nimic: de la cadoul pe care îl primim de Crăciun şi până la salariu, nu merităm altceva decât moartea, pentru că ne-am răzvrătit împotriva Creatorului nostru. Dar slavă Lui că El nu este ca noi şi că a ales să ne şi arate asta trimiţându-L pe Fiul Său pe care îl sărbătorim acum de Crăciun. Când vom înţelege şi noi aceste lucruri (că tot ce avem, avem prin harul Lui), şi când Evanghelia Lui (Vestea cu adevărat bună a faptului că El iartă pe cei care nu merită) ne va transforma viaţa, atunci vom putea să arătăm şi noi dragoste şi har faţă de oameni fară nici un motiv ascuns, şi vom putea împlini cuvintele lui Isus care ne spun:

„Dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată vi se cuvine? Şi păcătoşii iubesc pe cei ce-i iubesc pe ei. Dacă faceţi bine celor ce vă fac bine, ce răsplată vi se cuvine? Şi păcătoşii fac aşa. Şi dacă daţi cu împrumut acelora de la care nădăjduiţi să luaţi înapoi, ce răsplată vi se cuvine? Şi păcătoşii dau cu împrumut păcătoşilor, ca să ia înapoi întocmai. Voi însă iubiţi pe vrăjmaşii voştri, faceţi bine şi daţi cu împrumut, fără să nădăjduiţi ceva în schimb. Şi răsplata voastră va fi mare şi veţi fi fiii Celui Preaînalt; căci El este bun şi cu cei nemulţumitori şi cu cei răi. Fiţi, dar, milostivi cum şi Tatăl vostru este milostiv.” (Luca 6:32-36)

De Crăciunul acesta, şi nu numai, mă rog ca Dumnezeu să ne ajute să nu iubim ca lumea, concentrându-ne pe folosul nostru, ci să iubim ca El. Dumnezeu să ne ajute să ne facem un obicei din a observa ilustraţii ale Evangheliei în lucrurile care se întâmplă în jurul nostru, şi de a discerne între adevărata Evanghelie şi dragostea pe care o are lumea de oferit.

Advertisements

Expozitiv vs. tematic!

„Ei citeau desluşit în cartea Legii lui Dumnezeu, şi-i arătau înţelesul, ca să-i facă să înţeleagă ce citiseră.” (Neemia 8:8)

Spuneam data trecută că nici un mesaj nu este mai important pentru noi decât Evanghelia, Vestea bună a mântuirii noastre; dar acest mesaj nu vine de nicăieri, ci el trebuie să fie predicat de oameni care au darul de a predica (Romani 10:14). Ca aceşti oameni să „nimerească” mesajul acesta corect (şi nu numai pe acesta, ci pe toate celelalte), ei nu pot vorbi din ideile lor care izvorăsc din minţile sau din inimile lor.

Auzim prea des predicatori care, în numele smereniei, ne spun: „opinia mea este că…”, „eu sunt de părere că îi aşa…”,  „nu putem fi siguri, dar eu cred că…”, sau „mie, personal, textul ăsta îmi zice asta: …”; ce smerenie îi asta, să îmi spui mie ce crezi tu, şi să te aştepţi să cred şi eu la fel? Sau, dacă spui că nu te aştepţi să mă convingi, atunci de ce mai predici? Nu mă interesează opinia ta, pentru că mai sunt câteva milioane de oameni cu opinii diferite, gata să mi le împărtăşească! Ceea ce mă interesează, şi ce ar trebui să ne intereseze pe toţi, este opinia lui Dumnezeu; El este singurul care are dreptul de a-şi impune opiniile asupra noastră.

Şi atunci, cum putem predica ştiind sigur că asta este opinia lui Dumnezeu şi că noi nu Îi stăm în cale? Încep prin a spune cum nu trebuie predicat:

Predicile tematice trebuiesc reduse cât mai mult; adică, o predică în care predicatorul îşi alege o temă (sau îi este impusă), după care merge prin toată Scriptura ca să găsească argumente în favoarea ei. În felul acesta poţi forţa Scriptura să susţină multe tâmpenii care sunt doar în mintea celui ce vorbeşte. De exemplu, dacă mă chinui destul, pot veni cu câteva versete care aparent ar susţine că este păcat să mesteci gumă (Iov 20:12-13), iar oamenii mai creduli din biserică m-ar crede pe cuvânt, că doar le-am citit şi un verset să îmi susţin ideea; astfel s-a ajuns ca mulţi oameni să susţină că mântuirea îi prin fapte, sau că evreii trebuiesc persecutaţi pentru că l-au omorât pe Isus, sau că femeia îi singura vinovată de căderea în păcat, şi de aceea trebuie tratată în ultimul hal, etc.

Mult rău s-a făcut în numele creştinismului din cauza predicatorilor care abordează predicile lor în mod tematic, în loc să expună Biblia verset cu verset, explicând contextul pasajului, contextul cultural, contextul istoric şi tot ce mai este de explicat.

Mai mult de atât, predicarea tematică tinde să încurajeze pastorii superstaruri, care sunt cunoscuţi că vorbesc foarte bine pe un anumit subiect, şi astfel se strânge lumea cu grămada la conferinţele lor; apoi vin acasă spunând că au rămas foarte zidiţi de conferinţa respectivă… Lucrul care trebuie să ne zidească pe noi este Biserica locală, prin pastorul ei şi prin fraţii şi surorile care ne ajută să ne formăm caracterul, nu evenimentele în masă cu încărcătură emoţională foarte puternică, a căror impact nu durează mai mult de două săptămâni. Pastorii bisericilor locale – care „sapă” mult şi adânc în Cuvântul lui Dumnezeu ca să ne spună mai apoi ce vorbeşte Domnul – ei trebuiesc încurajaţi şi cinstiţi; ei – cei care sunt în umbră, în camera lor de studiu şi pe genunchi înaintea lui Dumnezeu rugându-se ca El să le dea înţelepciune să înţeleagă ce spune textul respectiv ca mai apoi să transmită mai departe – ei trebuiesc promovaţi, nu şarlatanii care stau pe scenă în faţa a zeci de mii de oameni spunându-le lucruri care „le gâdilă urechile” ascultătorilor.

Predicarea făcută corect este cea în care predicatorul citeşte un text, îşi lasă preconcepţiile şi ideile proprii acasă, şi apoi începe să explice verset cu verset ce spune textul respectiv; aşa cum au făcut cei din cartea Neemia; aşa cum îl instruia Pavel pe Timotei să facă („propovăduieşte Cuvântul, stăruieşte asupra lui la timp şi ne la timp”, „împarte drept Cuvântul adevărului”), şi cum Pavel însuşi făcea: cita un text din Vechiul Testament (Romani 3:10-18, 4:7-8, 10:18-20, 11:8-10, etc), şi apoi începea să îl expună, aplicându-l la contextul în care Mesia venise şi împlinise ce spuneau textele. La fel a făcut şi scriitorul cărţii Evrei: expunea psalmi sau alte texte din Vechiul Testament.

Atunci când predicarea expozitivă este făcută corect (aplicând principiile pe care vedem că le aplicau şi cei din Scriptură) şi cu pasiune (pentru că există şi predicatori la a căror predici expozitive te plictiseşti din vina lor), predicatorul va putea să spună „aşa vorbeşte Domnul”(nu x sau y, de a cărui părere prea puţin îmi pasă) şi atunci nu se poate ca oamenii să nu audă Evanghelia şi să nu fie născuţi din nou; şi Biserica va deveni acea cetate de pe munte care luminează spre slava lui Dumnezeu.

Ulrich Zwingli, a început reforma prostestantă în Elveţia deschizând Biblia la Matei 1 şi predicând verset cu verset tot Noul Testament. Jean Calvin, predica expozitiv până ce a fost exilat timp de trei ani din Geneva; când s-a întors înapoi, şi-a început predica de la următorul verset! Toţi reformatorii şi puritanii erau cunoscuţi pentru faptul că predicau expozitiv; aduceau Cuvântul lui Dumnezeu pe câmpul de luptă… nu le păsa de reputaţia lor sau de ideile lor; ştiau că nu astea contau. Conta ce avea Dumnezeu de spus prin Cuvântul Său, şi impactul s-a văzut prin ceea ce a făcut Dumnezeu prin ei.

În bisericile din România trebuie să înţelegem şi noi aceleaşi lucruri: nu contează părerile şi opiniile noastre, reputaţia noastră sau predicatorul nostru favorit; nu nouă trebuie să ne aducem slavă, ci lui Dumnezeu. Dacă chiar vrem să-I aducem slavă, atunci să ne dăm la o parte, şi să-L lăsăm să ne vorbească din Cuvântul Său prin predicatori smeriţi. Unii resping ideea din start pentru că spun că asta se practică acum şi nu ajungem nicăieri… se ajunge departe dacă chiar se practică predicarea expozitivă, dar acei oameni care spun asta nu au discernământul de a recunoaşte lucrarea lui Dumnezeu chiar dacă i-ar lovi în cap. Cum spuneam, sunt destui pastori smeriţi care au grijă de oile care le-au fost încredinţate, le iubesc şi le hrănesc din Cuvânt, şi bisericile lor sunt puternic ancorate în Domnul; dar nu fac mare zarvă pe internet sau la tot felul de conferinţe sau mişcări mediatizate. Dacă în toată istoria vedem că Dumnezeu şi-a făcut lucrarea cu puţini oameni, pentru ca Lui să-I fie dată slavă, şi nu oamenilor prin puterea numărului lor, de ce considerăm că mişcări de genul Toflea, Decean, Hillsong, Zalău, etc., sunt de la Dumnezeu, iar o bisericuţă baptistă micuţă din nu ştiu ce sat cu un pastor care îşi cunoaşte Biblia şi o predică, nu poate fi pentru că nu are roade? Cred că apreciem greşit ce este roadă de la Dumnezeu şi ce este de la noi…

Biserica din România suferă foarte mult din cauza lipsei de predică expozitivă: foarte mulţi analfabeţi din punct de vedere bilbic, foarte puţine modele biblice pe care le cunoaştem şi le urmăm, foarte multe lucruri pe care le facem fără să ştim că sunt considerate imorale de Scriptură, nu ştim cum să acţionăm în situaţii „gri” (situaţii despre care Scriptura nu spune nimic)… cunoaştem doar aşa, câte puţin din ce am auzit din diferitele teme pe care le-a abordat liderul de tineret sau din melodiile pe care le ascultăm… ştiu că nu este cazul pentru toţi cei care fac parte din biserici, dar este o parte înspăimântător de mare.

Mă rog ca Dumnezeu să ne dea harul să înţelegem ce greşim, să ne pocăim de mândria noastră care ne spune că ideile noastre ar conta, şi să ne apucăm de studiat şi predicat Scriptura într-un mod expozitiv, ca în felul acesta Dumnezeu să primească slavă atunci când Cuvântul Său va lucra, nu noi când vom reuşi să adunăm mulţimi care ne aclamă!