Mission imposible: Organizaţii vs. Porţile locuinţei morţilor

„Tu eşti Petru, şi pe această piatră voi zidi Organizaţia Mea de Misiune Biserica Mea, şi porţile Locuinţei morţilor nu o vor putea birui.” (Matei 16:18)

Cred că deja ştiţi în ce direcţie se îndreaptă articolul ăsta… sunt „unii, care se vâră prin” bisericile noastre şi ne povestesc despre experienţele lor de două săptămâni în ţări ca şi India, Uganda sau alte ţări din lumea a treia. De obicei, mărturiile lor urmează acelaşi tipar: „Dumnezeu m-a chemat să merg în misiune în India, dar nu înţelegeam de ce, pentru că eu nu ştiam nimic despre India, nu îi iubeam pe oamenii de acolo, nici nu ştiam unde se află India pe hartă; dar până la urmă s-a întâmplat ceva extraordinar […] (aici se pune o întâmplare cât se poate de incredibilă), şi am înţeles că Dumnezeu mă cheamă acolo şi că nu pot rata asta orice ar fi; dar nu aveam bani până în ultima clipă, nu aveam viză până în ultima clipă, nu aveam nu-ştiu-ce până în ceasul al 12-lea, dar slavă Domnului că El a lucrat într-un mod nemaipomenit; Dumnezeu chiar lucrează în ţări ca şi India, şi a avut grijă ca eu să ajung acolo să pot să le arăt oamenilor dragostea Lui. Când am ajuns acolo şi i-am văzut pe copiii ăia, Dumnezeu a turnat în inima mea o dragoste nespus de mare pentru ei, şi am înţeles în sfârşit de ce m-a chemat Dumnzeu acolo. După cum vedeţi şi în poze, am avut timp să vizităm şi Taj Mahal, şi am făcut câteva sute de poze pe care le găsiţi pe facebook sau pe site-ul organizaţiei cu care am fost…”

Ca să scurtez povestea, după ce încearcă să ne explice cât de spirituali sunt ei, şi în ce mod minunat lucrează Dumnezeu în viaţa lor (desigur, sub o mască a smereniei), ne spun că vor să meargă înapoi şi anul viitor, şi că vor să mai ia cu ei încă câţiva tineri, şi că au nevoie ca Biserica să ajute cu bani organizaţia din care fac parte. Nu ne spun nimic despre cât de mulţi oameni sau pocăit prin ce au făcut ei acolo, câţi s-au lăsat de vechiile lor căi, câţi şi-au ars cărţile de vrăjitorii sau câţi şi-au spart idolii ca urmare a auzirii Evangheliei lui Isus. Nimic din toate astea pentru că predicarea Evangheliei nu a fost în primul rând scopul plimbării lor, că doar „drumul contează, nu destinaţia; şi noi am fost acolo să le arătăm dragostea lui Isus prin faptele noastre, nu prin cuvinte… am făcut pantomimă şi teatru de păpuşi şi etc.; doar nu suntem barbari să le spunem că sunt nişte păcătoşi, că trebuie să se oprească din ce fac şi că au nevoie de Hristos… nu vrem să le schimbăm cultura lor veche de mii de ani.”

Problema mea este următoarea: de ce am ajuns în bisericile din România să preţuim astfel de oameni mai presus decât – să zicem – pe fratele Popescu, Ionescu, Georgescu, etc. care are un loc de muncă, îşi întreţine familia, îşi creşte copii în temere de Domnul, contribuie cu bani la biserică, vine regulat la biserică, stă liniştit în banca lui, se roagă, se luptă cu păcatul, şi în rest este destul de anonim; nu surle şi trâmbiţe, nu foc de artificii, ci pur şi simplu o faţă într-o mulţime. A murit Isus pentru cel ce merge în misiune mai mult decât a murit pentru fratele Ionescu? Şi chiar dacă cel ce merge în misiune ar face ceva cu adevărat bun spre slava Lui Hristos, îl iubeşte Hristos mai mult pe El decât pe fratele Ionescu? De ce am crede că din moment ce lucrez într-o organizaţie de misiune sau în orice altceva ce are legătură cu lucrarea lui Dumnezeu, sunt cu un cap peste mai spiritual decât cei care stau liniştiţi în banca lor?

Isus nu a murit pentru nici o organizaţie de misiune, ci a murit pentru Biserica Lui, şi dacă eşti cu adevărat membru în Biserica Lui, eşti iubit la fel de mult cum a fost iubit apostolul Petru; nu trebuie să fi cu nimic mai mult de atât şi nu trebuie să faci nimic mai mult ca să fi iubit de Dumnezeu mai mult. Hristos a iubit aşa de mult Biserică încât S-a dat pe Sine pentru ea (Efeseni 5:25). Oricine îţi spune altceva, încearcă să scoată ceva de la tine! Este un lucru minunat şi încurajator să ştiu că eu, Average Joe, sunt iubit de Dumnezeu în aceaşi măsură în care este iubit – să zicem – Paul Washer, un om care chiar face misiune cu adevărat, şi nu sună din trâmbiţă.

O a doua problemă este cu organizaţiile de misiune. Cred că există organizaţii para-bisericeşti care fac o treabă destul de bună pentru Domnul, dar, de obicei ele sunt organizaţii care îşi suportă cheltuielile din munca lor; nu merg prin biserici să ceară banii munciţi de fratele Ionescu, ca să trimită nişte copii la o plimbare prin tot felul de ţări exotice. Dacă ne uităm la modelul biblic, bisericile erau cele care trimiteau misionari, după ce îi testau şi îi antrenau pentru munca şi greutăţile care îi aşteptau. Singurul test pe care se pare că ţi-l dau organizaţiile, este să vadă dacă eşti destul de convingător să poţi strânge banii de care ai nevoie ca să îţi plăteşti plimbarea şi salariile lor.

Cred că bisericile din România au devenit prea comode în sensul acesta, şi în loc să trimitem noi misionari în numele bisericii, susţinuţi de biserică şi care predică mesajul impus de biserică, ne mulţumim cu a avea conştiinţa împăcată de faptul că dăm bani unei organizaţii care ne trimite nişte poze şi o scrisoare ca să ne mulţumească, dar care are propria ei agendă. Nu spun că nu trebuie să dăm bani, ci că trebuie să avem mare grijă cui îi dăm; ceea ce vedem în Biblie, este că ei dădeau banii bisericii locale din care făceau parte, iar biserica trimitea misionari. Cred că este un lucru înţelept să facem la fel, pentru că după aceea putem să tragem biserica la răspundere dacă nu ne folosesc banii într-un mod corect şi care să îi aducă slavă lui Dumnezeu.

În concluzie: Dumnzeu te iubeşte, Biserică din România (şi membrii ei, fiecare în parte), dacă eşti cu adevărat al Lui. Nu lăsa nici o organizaţie să îţi fure bucuria aceasta spunându-ţi că trebuie să faci mai mult sau să dai mai mult; a plătit un preţ prea mare ca să nu te poţi bucura de ceea ce a făcut El pentru tine în Hristos; dacă eşti mireasa lui Hristos, eşti iubită. Şi ca un răspuns la această dragoste, ca să împlinim ce ne-a poruncit El cu privire la Marea Trimitere, să mergem sau să trimitem noi misionari după modelul biblic, chiar de vor fi mai puţini:

„Da, mie, care sunt cel mai neînsemnat dintre toţi sfinţii, mi-a fost dat harul acesta să vestesc Neamurilor bogăţiile nepătrunse ale lui Hristos, şi să pun în lumină înaintea tuturor care este isprăvnicia acestei taine, ascunse din veacuri în Dumnezeu, care a făcut toate lucrurile; pentru ca domniile şi stăpânirile din locurile cereşti să cunoască azi, prin Biserică, înţelepciunea nespus de felurită a lui Dumnezeu, după planul veşnic pe care l-a făcut în Hristos Isus, Domnul nostru.” (Efeseni 3:8-11)

Advertisements

4 thoughts on “Mission imposible: Organizaţii vs. Porţile locuinţei morţilor

  1. Acest articol, scris de Ovidiu, cred că-i un mare semnal de alarmă pentru generaţia noastră, generaţie care se caracterizează prin delăsare, superficialitate şi delegarea responsabilităţilor, altor persoane, creindu-ne impresia de implicare şi rezolvare a problemelor cu care ne con- fruntăm. Cred că ceea ce Domnul Isus a spus ucenicilor Lui: “daţi-le voi să mănânce”, făcându-i să înţeleagă, necesitatea de implicare şi nu de delegare, îi valabil şi azi. Sigur că aceasta înseamnă sacrificiu şi renunţare, dar la ce altceva credeţi că s-a referit Mântuitorul când a zis că cine vrea să-I fie ucenic, “să se lepede de sine, să-şi ia crucea în fiecare zi, şi să Mă urmeze.?”

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s